In lumea Renatei Verejanu

În graiul dragilor părinţi vin anotimpurile-n ţară.. 

Nu perne moi, sub cap pun însăşi disperarea:/ un bulgăr de pământ cu mireasma-i gravă

Oglinzi amare în fântâni nu dorm de-un veac, / Le-a putrezit răcoarea în adâncime mare

Durere vagabondă, nu-mi căuta de leac,/ mi-e creierul prieten cu raza cea de soare

Spice-n boabe mi-s gândurile coapte, / ele vor naşte o inimă care mi-a răspunde

Cunosc ritmul speranei, al urii, / al despărţirii de sine pe totdeauna

Cerului cine-i aude vre-o dată plânsul / Planeta întreagă îi încape în piept

Vocala, ca un măr, toţi viermii îi va strânge

Caut o ţară cu copii cuminţi – Să am umerii amândoi înfloriţi

M-au îmbogăţit dimineţile ce trăiesc în imnul ţării 

Nu zăbavă mult – alte legi în ţară

Din stropi de ceară o ploaie să aduni?…

Mă-ntristez că vin demult, şi mă bucur că n-ajung... 

Auziţi cum plouă în mine? E ura sau bucuria mea de om?... 

Dezrădăcinaţi ploaia ce nu-ncape în statura mea, mijlocie...

Două zile iar se ceartă: una-i ziua cea venită, alta-i ziua cea plecată