In lumea Renatei Verejanu

Mă piş pe politică de la etajul şapte

Mă simt câte o dată că-s orfană/De ploile acestea prea multe, prea devremi

Mă va recunoaşte careva nu după nume/Ci după durerea din vers?

Eu nu mă cert cu cel pe care-l voi iubi

Las uşa deschisă şi plec din mine deseori

Câtă viclenie în ultima ninsoare...

Tăcere curgătoare, râule fără de peşte

Nu cumva un înger sau un păcătos/ să-ţi întoarcă viaţa pe dos

Vă provoc să mă admiraţi un pic la distanţă destul de mare... 

La vârsta când de toate am destul – şi corpul de onoare e sătul...

De parcă de blestem fiind obligaţi – unul de altul vom fi mereu legaţi

Nu sunt bani destui în tot veacul pentru a procura demnitatea

Vai de omul care nu are noroc

Surâde-i duşmanului, privindu-l în ochi

Rugumă o vocală, şi nu o înjurătură 

Nu mânca sănătatea celor apropiaţi, că-ţi mănânci viitorul

Alungă ura din tine şi vei rămâne om

Voi nu veţi şti cât sunt de bucuros/ că marile dureri metafora-mi le-adună 

Metafora îl readuce pe om la măsura de om

Eu mai rămân bucuroasă / şi intru în cartea mea, ca-ntro casă...

Poetul nu are nevoie de redactor