In lumea Renatei Verejanu

De toate, numai nu un dor imaginar,/şi nu cu haosul în minte şi în piept

Nu alerga zilnic în ospeţie la altă depărtare

Călăul are şi-o lacrimă. Arătându-se mărinimos -/ îi taie răsuflarea, suspinând că i-i dragă…

 Plugul lor otrăvit prin pieptul meu se plimbă -/ sufletului, stăruindu-se să-i iasă înainte

Ochiul vostru plictisit foarfecă-al meu drum

Răufăcătorul nici o stea n-are pe cerul gândirii

Bucuria muşcă din ură fără nici o frică / Tăcuta mea chemare în umbra zilei scade 

Al groazei strigăt cu chipul de femeie

Gura de-ntuneric metafore nu poate rostn

Aţi lovit în horă de-au rămas în sat / braţele de ceară într-un cerc restrâns Mai încing un dans, ca pe un oftat:/viaţa mi-e durerea după care-am plans

 Mă apuc îndată de braţul tău, strâns: / în invidia din jur să nu îngheţ, -Urmele noastre se transformă într-un surâs / de care nicidecum nu pot să mă dezvăţ

Trag plapuma ruşinii pe corpul meu bronzat:/ O, cum mai latră gerul, trezind întregul sat

De cine să-mi mai fie dor?

Din loc se urneşte / fără a vorbi ceva omeneşte

Vecinii nu se miră întratât, doar un câine...

Fulgerul ieri spânzurat / iar în cer s-a înălţat